Răspunsul unei alte generaţii. „Cred că e o moştenire culturală tâmpită ideea că străinii sunt mai tari ca noi”
În 2006, Ioana Filip era studentă în anul doi la SNPA şi, pentru că „nici chiria, nici ieşitul în oraş nu se plăteau singure”, a trebuit să se angajeze în marketing şi apoi în publicitate. Aşa a început cariera multora dintre voi/noi, doar anul este diferit. Toţi aceştia au format clasa de corporatişti din România. În 2018 Ioana Filip a plecat din ţară ca expat la BBDO Chicago, unde a preluat poziţia de executive creative director, una dintre cele mai bune şi cele mai râvnite poziţii din industria de publicitate. După patru ani, anul acesta în august a revenit în Europa, la Londra, la agenţia MRM.
În numărul de acum două săptămâni din Business MAGAZIN aţi citit povestea ei. La Business MAGAZIN ne-am propus să găsim şi să aducem îi în prim-plan pe executivii români care lucrează în afară în poziţii de top, de expaţi. Pentru că nu avem în afară la muncă numai căpşunari, chelneri, bucătari, femei de serviciu, uberişti, badante etc., care sunt considerate slujbe/poziţii inferioare şi sunt luate în derâdere. După ’90, când au venit în România expaţii, adică directorii străini care erau la conducerea multinaţionalelor sau preluau managementul companiilor româneşti privatizate, am început să facem „statui”. Şi era normal, pentru că aceştia aduceau capitalismul, în forma lui practică.
În timp ce directorii românii erau buni pe partea tehnică, expaţii au venit cu o mai bună organizare, cu tehnici de vânzare, cu pieţe de desfacere, cu marketing şi, nu în ultimul rând, cu valuta pe care economia României nu o avea. În timp, prima generaţie de corporatişti români a învăţat ce făceau expaţii (o parte dintre ei românizându-se foarte rapid), devenind chiar mai buni decât ei, ceea ce le-a permis să acceadă la poziţii de top. Dacă în anii ’90 niciun român dintr-o multinaţională nu se gândea că poate lua locul expaţilor din România, după aniii 2000 lucrurile s-au schimbat. Pe măsură ce au trecut anii, multinaţionalele au început să recruteze pentru reţeaua externă şi executivi din România, ceea ce a deschis o nouă piaţă de resurse umane, la care puţini visau. Când erai student la căminele din Bucureşti, Cluj, Timişoara, Braşov, Iaşi, sigur nu te gândeai că peste 10 ani s-ar putea să poţi să lucrezi la Viena, la Paris, la New York, la Londra sau Bruxelles pentru o multinaţională.
Întotdeauna cultura noastră se uită cu respect la străini, aceştia fiind mult mai bine ascultaţi atunci când preiau poziţii în România decât directorii români. Dar după primele contacte, mulţi realizează că expaţii nu sunt atât de diferiţi precum sunt percepuţi şi, cu puţin noroc şi cu o competitivitate mai ridicată, poţi să faci aceleaşi lucruri pe care le fac şi ei. Acum, a prelua o poziţie extenă într-o multinaţională într-o altă ţară şi-ntr-un alt oraş devine ceva obişnuit, iar acest parcurs nu mai este văzut ca o excepţie, ci ca o normalitate. În ultimii ani am găsit din ce în ce mai multe exemple de români care au reuşit în afară,
