La fiecare început de an școlar, tema principală este inventarierea școlilor cu toalete în curte. Anul acesta s-a adăugat tulburarea acceptării sau nu a părinților/bunicilor/rudelor la festivitățile de deschidere a anului, până în clase (tranșată ferm de ministru printr-un populism masiv).
Consumăm energie pe teme marginale. Sigur că e de dorit ca toate școlile să întrunească condiții de secol XXI.
Așa cum contraargumentul ministrului Cîmpeanu, „mulți dintre noi am făcut performanță învățând în aceste școli”, mustește de nostalgie comunistă, la care apelează, din convingere sau manipulator, tot mai des. Faptul că se poate și în condiții rele nu înseamnă că așa trebuie să fie.
Pe de altă parte, nu am nicio îndoială că există toalete în curte cu mult mai curate decât cele din unele școli bucureștene de top.
În general, igiena din școli e o problemă mare și ea ar trebui discutată serios și global împreună cu educația sanitară a elevilor într-o țară în care spălatul pe mâini și pe dinți nu e chiar în ADN-ul poporului.
Dar învățământul românesc are boli cu mult mai rele, care interesează cu mult mai puțin decât inventarul anual al toaletelor.
Este cu mult mai gravă e ruptura dintre elev și scoală, faptul că elevii nu mai au interes pentru școală dincolo de partea de socializare. Dar și aceasta este marcată de un bullying în creștere și tot mai agresiv pentru care nimeni nu caută soluții reale dincolo de lozinci.
Este cu mult mai grav analfabetismul funcțional care afectează inclusiv studenți.
Este cu mult mai grav, și o cauză a analfabetismului, faptul că școala românească rămâne ultrateoretizată și bazată pe tocit. Reproducerea mecanică a unor texte prefabricate pune bazele plagiatului de mai târziu.
Un copil care nu a citit nicio carte, nicio poezie, dar a tocit comentarii și este capabil să le redea la examene are toate șansele să ia nota maximă, în timp ce un copil care a citit, a analizat și pune pe hârtie propria versiune despre cele citite, fără teorie literară și citate din ea, riscă să primească o notă mică.
Este cu mult mai grav că școala românească nu cultivă creativitatea, curiozitatea, dezvoltarea individuală conform propriilor aptitudini. La fel ca în comunism, continuă să cultive obediența, mediocritatea, să niveleze.
Cu mult mai gravă este calitatea scăzută a corpului didactic, cu prea puțini profesori cu vocație și pregătire solidă și cu prea mulți profesori eșuați în învățământ pentru că ceva mai bănos nu le-a ieșit.
De aici, metodele de predare anoste, notarea haotică, diferențele adesea uriașe dintre notele inițiale și cele contestate la examenele naționale.
Cu mult mai grave sunt discriminarea și inegalitatea de șanse mai ales între rural și urban, dar nu numai. O formă de discriminare care funcționează și în urban este industria meditațiilor. Un copil ai cărui părinți nu și le pot permite la nivel înalt are șanse minime să răzbească la examene de admitere.
