Dincolo de fanfaronada cu elemente voit legionare, de la detaliile ortodoxiste până la semnificația ideologică a nunții, punerea în scenă a AUR a reușit și compromiterea unuia dintre simbolurile imediat postdecembriste, Phoenix-ul care cânta versurile lui Șerban Foarță și Andrei Ujică. Alegerea lui Nicu Covaci pentru a cânta la masa lui George Simion nu a fost întâmplătoare.
Evenimentul pe care una dintre televiziunile de cazarmă l-ar fi vrut principalul eveniment al țării și l-a umflat propagandistic pe parcursul întregii zile de sâmbătă a fost unul politic, nicidecum o nuntă privată, menit să capitalizeze sentimentul de abandon pe care îl resimte electoratul.
Imaginea Phoenix este corelată cu sentimentul anti-comunist al anilor 1990, canalizat înspre Ion Iliescu și FSN-ul din care a apărut imediat Partidul Social-Democrat, ridicat pe subteranele fostului PCR. Împreună cu citirea literaturii de temniță – de la puternicele mărturii ale lui Ioan Ioanid (Închisoarea noastră cea de toate zilele, Editura Humanitas) la formidabilul Jurnal al lui Steinhardt (Jurnalul fericirii, Editura Polirom) trecând prin relatările despre îngrozitoarea reeducare de la Pitești și Aiud (Virgil Ierunca) – Phoenix era ascultat deopotrivă de generația de părinți și de cea a copiilor născuți în anii 1980 și care își începeau maturizarea în zorii noii democrații.
Or, aducerea lui Nicu Covaci, în cămașă tradițională, să cânte la un eveniment ideologic cu elemente naționaliste a fost în măsură nu doar să compromită trupa Phoenix și semnificația ei în contextul imediat postcomunist (semnificație care a depășit probabil ceea ce voia trupa să transmită), ci și să arate că, până la final, nimeni nu rămâne în afară, curat.
Cu toții am fost turnători, sinistra afirmație a lui Dan Voiculescu avea aceeași țintă: să îi facă și pe cei curați, care nu au cedat delațiunilor și oportunismelor din comunism, să se simtă pângăriți, cooptați în mlaștină, complici.
Strategii evenimentului AUR, unul eminamente politic, la fel cum a fost referendumul pentru redefinirea familiei, au redus Phoenix la elementele pe care le puteau manipula: cămașa tradițională și versurile naționaliste, decontextualizate și alăturate unei mișcări populiste instrumentalizate, care se străduiește să copieze pe ici, pe colo din legionarism, cât să nu se ducă în extremism ideologic, dar cât să speculeze resentimentele sociale și nevoia de sărbătoare colectivă.
George Simion vrea să arate a Zelea Codreanu, dar doar pentru cei care care nu au fost capabili să se despartă de Petre Țuțea și Nae Ionescu, doi dintre cei citiți în primii ani de după 1989 de o generație avidă de un sentiment de apartenență națională, dar care, odată cu anii maturizării, a început să recunoască și să respingă naționalismul legionar și tezele acestuia și să înțeleagă cum a fost încorporat legionarismul în doctrina național-ceaușistă.
Multe idei care, de fapt, erau legionare erau integrate în discursul cultural şi ideologic al României comuniste, dar cu o excepţie: Codreanu însuşi a rămas exclus, pentru că un Codreanu ca figură vizibilă ar fi ameninţat charisma lui Ceauşescu şi ar fi arătat şi care sunt izvoarele adevărate ale acestui naţional-comunism.
