Dacă ar fi fost mai mulți cei care i-au cerut, ministrul s-ar fi gândit să răspundă solicitării. Cum însă peste 90% nu au spus nimic, nu are de ce să se întoarcă din drum, pentru un „grup de interese”. Interesele privesc educația și grupul organizat e o mână de intelectuali angajați, cei mai mulți dintre ei profesori de elită.
Că școala românească e în derivă, nu mai dă de mult titluri bune în presă. Că examenele sunt de impostură, că mediile de intrare la licee nu au nicio minimă relevanță pentru performanța intelectuală reală, că educația gratuită îi costă pe părinții care pot aloca bani pentru asta, în caz contrar copiii fiind condamnați la ceea ce Salvați Copiii desemnează drept sărăcie educațională, că politicile publice care privesc educația nu că nu corectează disparitățile sociale, ci le adâncesc, că plagiatul este tolerat și mai ales că ne oprim la el, toate acestea sunt locuri atât de comune, încât au devenit nesemnificative prin uzură.
Și nici măcar asta nu e un accident: o bună tehnică a regimurilor mediocre, de la cele totalitare la cele populiste, e aceea de a uza temele importante care privesc nemijlocit viața și șansele oamenilor. O alta este aceea de a-și construi propriile zone de contestare, în așa fel încât marginalii să fie, de fapt, tot sub ochiul puterii: acesta a fost rolul Cenaclului Flacăra, un spațiu alternativ regimului oficial, dar infuzat de fapt de regim.
Ce s-a întâmplat cu educația?
După ce a încăput de câteva ori pe mâinile Ecaterinei Andronescu și ar mai fi rămas o vreme, dacă veterana PSD nu ar fi reușit un act ratat și nu și-ar fi dat în vileag micimile, cu declarația de după uciderea Alexandrei, în Caracal, strategia a reușit: educația era atât de uzată, încât nimănui nu îi mai păsa dacă un ministru acoperă un plagiat, dacă un prim-ministru fură conținutul tezei academice, dacă se schimbă modul în care sunt testați copiii.
Orice decizie politică privind educația s-ar fi luat, școala ar putea fi o șansă pentru copii, numai pe cont propriu și cu banii și conexiunile părinților. Firește, această situație e sursa unor struțocămile intrate atât de adânc în toate instituțiile, încât numai un efort de luciditate colectivă ar putea reașeza lucrurile în normal: banii și conexiunile părinților pot asigura șansa (la statut social și financiar) copilului, și în lipsa educației de calitate.
Diploma în lipsa formării intelectuale e un fenomen profund românesc, la fel cum e cel al copiilor lăsați singuri în țară, în urma migrației economice a părinților: din multe țări se emigrează, chiar masiv, dar cazurile părinților care își lasă copiii în urmă și doar trimit bani nu ating proporțiile unui fenomen social.
A urmat apoi Marele Plan al președintelui Klaus Iohannis de a rămâne în istorie: România Educată, un raport prezidențial pentru a cărui construcție a fost nevoie de câțiva ani și care, odată lansat, a confirmat uzarea prin mediocritate a educației.
