Rusia lui Putin trăiește, la un secol distanță, delirul imperialist al Germaniei naziste. Ce poate urma
Deși majoritatea comparațiilor făcute în media occidentale după declanșarea invaziei rusești au făcut referire la Stalin și la Uniunea Sovietică, devine tot mai evident, la o privire atentă, că modelul de gândire politică al regimului de la Moscova este, în esență, altul, dar din aceeași familie ideologică a totalitarismelor secolului XX.
Nu, Putin și regimul său nu sunt bolșevici, nu au nici măcar pretenția formală de a fi „reprezentanții clasei sociale oropsite de capitalism”, pe care o clamau sovieticii. Faptul că și Hitler și Stalin au avut pretenții teritoriale de la statele din vecinătate este o consecință a aroganței imperiale a celor două capitale. În fapt, cei doi despoți au semănat destul de mult.
Aspirația nemărturisită și probabil neconștientizată a Kremlinului este modelul politic cu care Stalin însuși pactizase în 1939, visând – în anexele secrete ale acordului semnat de miniștrii de Externe ai celor două dictaturi – să împartă Europa de Est și să nu se atace între ei. La vremea respectivă, ca și acum, Germania nazistă era însă o țară mult mai dezvoltată decât URSS, iar a se ridica la nivelul Germaniei (cu tot cu nazismul detestat oficial) nu putea fi decât un vis pentru Uniunea Sovietică săracă și înapoiată. Germania gestiona deja a Doua Revoluție Industrială, în timp ce comuniștii ruși se căzneau să finalizeze Prima Revoluție Industrială, în imensa lor țară plină de noroaie, de analfabeți, de mujici desculți și bețivi.
Nu mai este un secret că, așa cum arată istoricul britanic Laurence Rees [1], până la invazia germană din iunie 1941, Stalin și aparatcikii URSS invidiau în tăcere succesele și expansiunea Germaniei în Europa, „ridicarea grandioasă a poporului german din propria cenușă”, călcarea în picioare a „liberalismului decadent al Occidentului” precum și realizările economice, industriale, tehnologice și social-politice ale regimului de forță al celui de-al Treilea Reich. Păreau adversari ideologici și regimuri complet opuse, dar rușii priveau cu admirație modelul german iar multe dintre caracteristicile politice și mecanismele de exercitare a puterii deveniseră comune, la Berlin și Moscova. Cel puțin declarativ, nazismul era și el o versiune totalitară a socialismului (inclusiv în denumirea partidului), combinată cu o puternică dimensiune naționalistă și rasistă.
Termenul pe care oficialii puterii moscovite îl folosesc în prezent obsesiv cu privire la Ucraina, cel de nazism, le trădează, în fapt, țesătura mentală a visului lor bolnav. Vorbește despre ei înșiși. Reflectă întocmai ceea ce experimentează cu exaltare Rusia lui Putin, ajunsă din nou într-un punct critic și crucial al istoriei ei tumultuoase. Rusia este atât de înapoiată din perspectiva culturii sale politice, încât abia acum a ajuns la stadiul patologiei germane din anii 1930.
Paradoxal, valul de naționalism-imperialism pe care l-a crescut cu grijă Putin în ultimii 23 de ani de când conduce Rusia, împingându-și țara într-o aventură războinică scelerată, este rezultatul a doi factori – frustrarea de după precedenta prăbușire a Imperiului (cel Sovietic), acum 31 de ani, și încrederea insuflată rușilor de o oarecare modernizare și dezvoltare economico-industrială,
