Se emigrează de peste tot în lume, dar din puține țări se pleacă atât de anxios ca din România, creând fenomene de amploare socială majoră și care antrenează în lanț generație după generație.
Pleacă mamele să muncească peste granițe, lăsându-și copiii în grija rudelor, pentru a avea „de toate”, mai puțin normalitatea dată de prezența activă a mamei în viața de zi cu zi a copilului. Pleacă absolvenții de liceu să studieze la universități de elită, ducând în bagaje și resentimentele și iluziile unei generații de părinți care nu au plecat la timp din țară.
Emigrarea nu e unitară, fiecare are motivele lui, povestea unei plecări care se schimbă odată ce timpul în străinătate crește și așteptările se redimensionează. Totuși, emigrarea românească a creat trei fenomene sociale complexe, care merg dincolo de poveștile individuale:
- Fenomenul copiilor lăsați în țară, în urma părinților plecați să muncească în străinătate.
Aproape jumătate (44%) dintre copiii ai căror părinți lucrează în străinătate au rămas în țară fără mama alături, fie că aceasta este plecată împreună cu tatăl, fie că este singurul părinte plecat din familie, arată o anchetă realizată de Salvați Copiii România.
Un număr de 21.024 de copii au ambii părinţi plecaţi peste hotare sau provin din familii în care părintele unic susţinător este plecat, potrivit statisticilor oficiale. În acest context, Organizația Salvați Copiii România a atras deseori atenția asupra consecințelor socio-emoționale pe care copiii rămași în țară le resimt.
Oricâte explicații raționale (le) dă părintele plecat, copilul va interioriza această plecare sub forma unui sentiment acut de abandon, pe care nu va ști să îl desemneze ca atare, mai ales dacă vorbim despre vârste mici, dar îl va deconta în felurite defulări emoționale pe parcursul vieții.
Sigur că nu e efectul pe care părintele, în această statistică mama, vrea să îl obțină, dar la fel de real este că bunăstarea economică și șansele sociale viitoare sunt prioritizate în fața bunăstării psiho-emoționale a copilului, cu explicația pe care o moștenim: „copilul crește și singur”, „dacă e mic, nu contează, va uita”, „totul este pentru el să aibă de toate” (unde „toate” desemnează lucrurile care se pot cumpăra, excluzând prezența reală a părintelui în cotidianul copilului).
Datele unei alte anchete realizate tot de Salvați Copiii România în decembrie 2021, pe un eșantion format din persoanele în grija cărora au rămas 855 de copii cu părinții plecați la muncă în străinătate, beneficiari ai programelor organizației, arată că intenția de a lua copilul în străinătate, alături de părintele/părinții plecați, apare doar în cazul a 7% dintre copiii din eșantion.
Pentru marea majoritate a cazurilor (79%) nu există o astfel de perspectivă, diferența fiind reprezentată de situațiile în care părinții nu au luat încă o decizie în acest sens. Deși procentul copiilor în cazul cărora există o perspectivă a mutării în străinătate alături de părinți este redus (doar 7%), foarte mulți dintre părinții plecați nu intenționează nici să se întoarcă definitiv în România (41%),
