Dacă un părinte se așteaptă ca majoritatea părinților din ceea ce percepe ca fiind mediul lui socio-economic să-și trimită copilul la meditații care să dubleze școala, atunci și el o va face, deși știe că asta înseamnă nu doar să întrețină un sistem eronat, ci și să afecteze timpul și resursele propriului copil pentru activități extra-școlare și pentru performanță autentică. Are acest părinte un compas moral defect sau nu are de ales?
Ori de câte ori un elev din România se întoarce cu o medalie olimpică, la matematică, sport, fizică, cineva observă că performanța a fost în pofida României, că e mai degrabă meritul financiar al părinților care și-au permis să plătească o școală sau doar meditații private.
Nu e un lucru care se petrece doar în România, dar nici nu sunt multe statele în care media este compromisă.
Rolul sistemului de învățământ nu e nici să formeze câțiva olimpici, nici să identifice geniile, așa cum își propusese Constantin Noica, să meargă prin țară și să găsească acele câteva minți geniale, de la care pornind s-ar fi definit o cu totul altă societate. Rolul sistemului de educație, adică responsabilitatea statului, e să asigure acces echitabil, nediscriminatoriu la școală de calitate, în așa fel încât media să aibă rezultate bune.
Oriunde apare excepționalul, el este rezultatul unui potențial aparte, exersat și în care au fost investite timp și cunoaștere suplimentare, incluzând aici și efortul financiar (în acest caz, al părinților).
Problema României e că o astfel de performanță intră în contradicție cu ceea ce pot atât sistemul public de educație, cât și societatea: disparități cronice între mediile sociale din care provin copiii, sistem de evaluare a copiilor necalitativ și compromis de impostura deopotrivă a cadrelor didactice și a părinților, între care s-a instalat o complicitate tacită în privința mediilor mari și a întreținerii culturii de diplomă în gol, plierea instinctivă pe ceea ce e perceput ca așteptare socială.
Sistemul de educație românesc e paralizat între validarea formală – liceul bun, diploma, media (sunt licee care au avut ca ultimă medie de intrare 9,70 și a căror ultimă medie la bacalaureat a fost peste 9,50 – departe de a spune ceva despre calitatea educației și cunoaștere, aceste validări formale indică clar impostura) – și conștiința că nerupând acest cerc vicios ne pregătim copiii cel mult pentru o societate slabă, manipulabilă și tributară corupției.
Atâta vreme cât nu va exista masă critică formată din profesori și părinți, care să modifice balanța așteptărilor sociale, sistemul de educație va rămâne unul parvenit, iar între media elevilor și excepționali nu va exista nicio punte.
Am mai scris despre cartea lui Ray Fisman și Miriam A. Golden, care propun o paradigmă a corupției ca echilibru, pentru a explica de ce cetățenii unei țări sunt mai înclinați să dea mită decât aceia ai unei alte țări, cu condiții de trai similare.
Conceptul de bază în această definire funcțională a corupției este acela de așteptare socială.
