Discuția despre plecarea dlui Iohannis în funcția de secretar general NATO prin demisie din actuala demnitate, și, implicit, despre succesori, este mai degrabă o petardă lansată printr-o întrebare poate servită președintelui (cel puțin asta spun surse din presă), tocmai pentru a mai muta discuția de la subiectele sensibile ale actualității.
Miza pe reacțiile pavloviene ale presei s-a dovedit corectă, cât timp peste doar câteva ore apărea marea informație despre comitetul de sprijin pentru candidatura lui Mircea Geoană.
Adică, concret, ceea ce dna Geoană face deja de cel puțin un an, inclusiv cu periodice mese simandicoase la care sunt invitați cei a căror simpatie poate contribui la un curent de susținere. Dorința dlui, dar mai ales a dnei Geoană este certă și deja se lucrează intens pentru ea.
Plus subiectul recurent al candidaturii dnei Kovesi, izvorât din două tipuri de obsesii: teama cu transpirații reci, respectiv nevoia de călăreți pe cai albi. Nu știu dacă dnei Kovesi i-ar plăcea să fie președinte al României, dar în mod cert nu a dat niciun semn în sensul acesta.
Știu însă sigur că dna Kovesi este o femeie foarte inteligentă, care s-a lovit mult de efectele politicii, și internă, și europeană. Și nu mă îndoiesc că ele au învățat-o că un președinte fără o forță politică puternică în spate, care să îi asigure parlamentar aplicarea viziunii, este un președinte condamnat la opoziție, câtă poate face, și mai devreme sau mai târziu se prăbușește.
Deci să candideze și să câștige ca să ce? Ca să coabiteze cu PSD și PNL? Sunt convinsă că LCK nu are intenția să candideze lăsând un mandat european în care este foarte apreciată și se bucură de toate garanțiile la care în România nici nu putea visa.
Tot aproape cert în acest moment este că vom avea alegeri prezidențiale. Planul încercării de trecere la republica parlamentară a fost, se pare, abandonat, cât timp președintele a vestit că până în 2024 Constituția nu va fi revizuită.
Pentru prezidențiale la termen, discuția despre candidați este prematură. Dacă îmi permiteți barbaria lingvistică, „mai prematură” ca oricând, având în vedere vremurile pe care le trăim.
Până la prezidențiale ar mai fi, în mod normal, 2 ani și 4 luni. Vă propun să vă aduceți aminte cum arata viața planetei, a țării și a dvs personal în urma cu 2 ani și 4 luni și cam cât din prezent l-ați fi putut nu anticipa, dar măcar bănui rezonabil.
În 2 ani și 4 luni se pot întâmplă enorm de multe între care ridicarea unui candidat care să spulbere toate calculele pe care le-am putea face noi acum și care să fie purtat spre victorie de un val de frustrare și furie ca o viitură.
Iar un asemenea candidat nu poate fi decât un populist naționalist, adică un fel de coșmar suprem.
Alegerile anticipate depind de o eventuală demisie a președintelui Iohannis pentru a deveni secretar general NATO,
