Râdem de cei care au o tulburare psihică, îi filmăm și îi postăm în social media. Ce spune asta despre noi
O femeie în mod evident cu o tulburare psihică se epilează în tramvai, în timp ce șușotește. E filmată și filmul e postat pe Facebook. Sunt tulburările/bolile psihice o rușine și un prilej de marginalizare, de scoatere în afara normalității? Avem de-a face cu un act de cruzime sau e doar o distracție inocentă?
Acum câțiva ani, în 2012, s-a discutat la ședințele Consiliului Național al Audiovizualului (CNA), instituție care încă mai conta ca rol și responsabilitate socială, cazul a două emisiuni ale postului de televiziune Antena 1, în care fiica Andei Călugăreanu a fost pur și simplu supusă rușinării și oprobriului public. O femeie cu evidente tulburări psiho-emoționale a fost expusă în vulnerabilitățile ei și așa s-a făcut rating.
Există, la nivelul culturii sociale, o tendință de a minimaliza, pe de o parte, probleme psiho-emoționale și, pe de altă parte, de a marginaliza, de a-i scoate dintre noi pe cei care suferă de o tulburare psihică. De altfel, cuvântul monstruos înseamnă, etimologic, ceva ieșit din formă, adică din familiar, devenit străin, altfel decât ceea ce noi recunoaștem.
Un studiu extins făcut acum câțiva ani (InoMed-IMAS) arăta că în aproape 45% dintre cazuri, românii nu ar accepta ca un pacient cu astfel de tulburări să le fie coleg de serviciu sau prieten. Mai mult decât atât, aproape 30% dintre respondenţi nu ar fi de acord să locuiască pe aceeaşi stradă cu o persoană care suferă de TPC (tulburări psihice sau de comportament).
Și un paradox: deși 78,9% dintre români cred că un pacient cu TPC poate să ducă o viață normală cu tratamentul potrivit, 68,9% refuză să locuiască sub același acoperiș cu o astfel de persoană.
Peste 85% cred că persoanele diagnosticate cu astfel de afecțiuni sunt privite în general mai rău în societate.
Povestește psihiatrul Vlad Stroescu, în volumul colectiv Suntem sănătoși la minte? Despre sănătatea psihică în România (Humanitas 2022) cum, întrebând la o conferință dacă trauma poate fi moștenită de la o generație la alta, i s-a răspuns că nu trauma e moștenită, ci răspunsul pe care îl dăm traumei.
Atfel spus, moștenim de la părinții noștri tipare culturale și psiho-culturale, modele de percepții, felul în care ne raportăm la situațiile negative. Una dintre acestea este tulburarea de tip psiho-emoțional: de pildă, câți dintre noi nu au auzit că depresia este o slăbiciune sau măcar ceva mult mai neînsemnat decât o boală serioasă, fizică? (deși depresia are simtpome cât se poate de fizice).
În aceeași carte, psihiatrul Radu Teodorescu, cel care a pus bazele terapiilor comportamental-cognitive în România, amintește că am moștenit din comunism un sistem de îngrijiri psihiatrice exclusiv biologice și dominat de spital, ceea ce înseamnă cultura izolării celui care suferă, tratarea lui mai degrabă în afara societății active.
„Indubitabil, trecerea la o psihiatrie comunitară cere curaj, generozitate, consecvență (…) și, la început, un minim efort financiar sau măcar o realocare inteligentă a resurselor”, spune Radu Teodorescu.
