Timp de câteva decenii, gândirea politică progresistă occidentală, coruptă sau nu de business-ul cu hidrocarburi rusești, s-a străduit să ne convingă că Europa este un spațiu al păcii definitive și al colaborării raționale cu Rusia. Foști miniștri și chiar șefi de guvern din Germania, Austria, Franța etc., democrați cu ștaif și limbaj avansat, angajați imediat după ieșirea din funcția lor politică la companii de gaz și petrol din Rusia, ne dăduseră multe „lecții de modernitate și europenizare” în mandatele lor, înainte să-i vedem pe statul de plată al lui Putin.
Ni se spunea, cu relaxare și un zâmbet condescendent în colțul gurii, că lumea noastră a trecut ireversibil la un nivel superior civilizațional, în care nu mai sunt posibile războaiele, datorită avansului tehnologic decisiv, modernizării culturale, deschiderii comerciale și interdependențelor economice în care Rusia a intrat în relația cu Vestul. Sau cel puțin „nu mai sunt posibile războaiele convenționale” (cine nu a auzit acest clișeu cel puțin de 100 de ori în ultimii 30 de ani?), cu rachete și tancuri, cu tiruri de artilerie, raiduri aeriene, explozii și morți sub clădiri bombardate, cu alarme și convoaie de refugiați, ci, eventual, doar cele culturale, ideatice, abordabile la workshopuri academice drăguțe, cu cafea și cookies.
În cel mai bun caz se accepta tema războiului hibrid, dar și acolo experți degajați și siguri pe ei, cu laptopuri luate pe granturi europene și agendă progresistă solidă ne dădeau asigurări că războiul nu mai înseamnă „boots on the ground”, cum credeam noi, est-europenii înapoiați, ci doar o luptă feroce online, cu conturi sparte, viruși și hackeri care vor încerca să blocheze sistemul de la Starbucks și să ne fure datele personale și pozele de pe Facebook.
Ei bine, nu a fost chiar așa. Rusia a invadat așa cum știe ea demult, cu bocancii pe pământul altei țări, cu tancuri și cu o ploaie de rachete și obuze, care au ras orașe și sate și au ucis mii de civili. Workshopurile drăguțe nu au ajutat la nimic, teoriile cu „soft” în coadă s-au dovedit iluzorii și ipocrite, iar vechiul ofițer KGB instalat la Kremlin acum 22 de ani ne-a demonstrat că, la urma urmei, dreptul forței sfidează forța dreptului și finalmente cine este mai puternic ca forță militară îl zdrobește pe cel mai slab, îi distruge țara, îl ocupă și nu mai pleacă de acolo. Iar apoi inventează niște discursuri propagandistice de doi bani, înșirând cuvinte „ce din coadă au să sune”, pe care abia așteaptă să ți le livreze ție, naivule, când îl vei invita din nou la conferințe și workshopuri docte.
După cum remediul problemei este să fii tu mai puternic decât agresorul și să fii capabil să-l învingi militar. Despre asta este, în esență, povestea cu ordinea mondială, de câteva sute de ani încoace. Despre forță. Și nu s-a schimbat nimic. Regulile le fac învingătorii din precedentul război. Dacă ar fi fost atenți la trecut,
