La 23 iunie 1990, Republica Moldova semna declarația de suveranitate. Exact 32 de ani mai târziu, iată că primește statutul de țară candidată pentru aderarea la Uniunea Europeană.
Simbolistica acestei date ar trebui să ne dea de gândit, dar totuși ce înseamnă acest pas important în parcursul european al Moldovei?
Pe scurt Republica Moldova este luată sub aripa protectoare a Uniunii Europene și este un semnal clar că există o perspectivă europeană concretă pentru acest stat ex-sovietic.
Mai mult decât atât, se intensifică prezența europeană la Chișinău, cel mai important prin fonduri de pre-aderare, asistență economică și tehnică pentru reforme crește considerabil, interconectarea energetică și a pieței de desfacere se armonizează la standardele Uniunii Europene și desigur pe partea de securitate Republica Moldova are o mai mare încredere în ziua de mâine.
După votul covârșitor din Parlamentul European și decizia șefilor de stat din Consiliul European, împreună cu Ucraina, Republica Moldova are o speranță de a deveni dintr-un stat eșuat – unul performant cu instituții stabile, valori europene și stat de drept și de a se alătură într-o bună zi Uniunii Europene ca stat membru.
Să o spunem pe nume, Uniunea Europeană și-a reactivat politica sa de extindere exclusiv datorită războiului din Ucraina. Acum rămâne la priceperea Ucrainei și Moldovei să se folosească de acest moment pentru că în orice criză există și câștigători.
Desigur că o mare parte din această oportunitate o reprezintă rezultatele militare ale Ucrainei și nu cred că cineva contestă acest adevăr.
Din Trio-ul Asociat (Ucraina, Moldova și Georgia), doar Georgia nu primește o perspectivă clară a integrării. De ce? Pentru că Georgia este încă prinsă într-un cerc vicios de polarizare și chiar putem observa mai multe elemente ale statului capturat. La aceasta se mai adaugă prezența pe teritoriul Georgiei a republicilor separatiste Abhazia și Oseția de Sud.
Ce ne facem cu statele din Balcanii de Vest? Argumentul principal al euroscepticilor este că state precum Albania (statut de țară candidat obținut în 2010), Serbia (2012), Muntenegru (2010), Macedonia de Nord (2005) sau chiar Turcia în 1999.
Cu privire la această chestiune, da, este adevărat că statutul de țară candidată pentru aderarea la Uniunea Europeană este un prim pas oficial pe drumul către aderarea la UE – dar acel drum poate fi lung și anevoios și nu există nicio garanție că un candidat va fi în cele din urmă acceptat în clubul european.
Și cu toate acestea ar trebui să rămânem optimiști, pentru că acest pas nu poate fi doar unul simbolic.
Desigur ne putem aștepta la un proces de integrare europeană de 5, 10 sau chiar 15 ani, timp necesar pentru a adopta aquis-ul comunitar, dar oare există scurtături datorită conjuncturilor geopolitice?
României, de exemplu i-au trebuit 12 ani, din anul 1995, atunci când a primit statutul de țară candidată, până în 2007, atunci când a deveni stat membru UE cu puteri depline.
