Cristian Duţescu, avocat: Regândirea fiscalizării proprietăţii (I). Eliminarea impozitării proprietăţii asupra construcţiilor
În această perioadă când se gândesc modificări ale taxării în întreaga lume civilizată o privire mai atentă asupra fundamentelor funcţionării societăţii nu pare a fi inutilă.
Impozitarea drepturilor de proprietate reprezintă atât cea mai veche formă de taxare, cât şi cea mai puţin justificată. Marii filosofi din zorii capitalismului John Locke, Thomas Hobbes şi Adam Smith au respins ideea taxării proprietăţii, pe diverse temeiuri care rămân în principiu actuale şi astăzi.
Dacă acceptăm premiza că echitatea trebuie să guverneze relaţiile inter-umane şi că discriminarea trebuie evitată în cea mai mare măsură posibilă, concluzia potrivit căreia este necesară aplicarea unui sistem fiscal unitar, coerent, care să nu creeze inegalităţi de tratament se impune cu puterea evidenţei. În Teoria Generală a Bunurilor am încercat să reliefez considerentele logico-juridico-economice care impune construirea unui astfel de regim unitar.
În primul rând, noţiunea de impozitare este indisolubil legată de cea de valoare, or, contrar unui limbaj şi gândiri comune străvechi, elementele care au valoare nu sunt lucrurile în sine, ci doar drepturile care poartă asupra lor. Un lucru poate face obiectul unui drept de folosinţă, ce are o anumită valoare, ori unui drept de proprietate, cu o valoare vădit diferită.
În prezent, proprietatea este fiscalizată în funcţie de natura obiectului său, ori, în termeni juridici, în raport de natura activului suport al dreptului de proprietate, a lucrului asupra căruia poartă acesta. Dar acest mod de taxare nu este echitabil, întrucât privilegiază anumite drepturi de proprietate în raport cu altele. Proprietarul unui soft, care locuieşte cu chirie, poate consuma o cantitate mai mare de resurse ale unei comunităţi decât proprietarul unei construcţii.
O soluţie ideală, din perspectiva echităţii, ar fi impozitarea de către autorităţile locale a tuturor drepturilor de proprietate, indiferent de natura activului lor suport, o creaţie intelectuală, un imobil, ori un pachet de acţiuni. Ori din contră, neimpozitarea niciunuia dintre drepturile de proprietate.
În ipoteza în care s-ar alege măsura taxării tuturor drepturilor, iar obiectul dreptului este un lucru incorporal, caracterizat inevitabil de ubicuitate, aşa cum este cazul creaţiilor intelectuale, soluţia optimă ar fi aplicarea taxei în beneficiul comunităţii de la domiciliul sau reşedinţa permanentă a proprietarului, aşa cum se aplică în situaţia autovehiculelor.
Indiferent de obiectul dreptului de proprietate, impozitarea este corect a se realiza în funcţie de consumarea resurselor şi accesul la serviciile comunităţii respective, nu în raport de simpla deţinere a dreptului de proprietate. Contribuţia la bugetele publice (locale) ale comunităţii trebuie impusă tutror celor care consumă resursele, indiferent de natura activităţii pe care o desfăşoară, ori de locul unde îşi au sediul/domiciliul principal. Numai în acest mod poate fi aplicat într-o societate capitalistă principiul echităţii.
Cele mai mari venituri al bugetele comunităţilor locale provin din taxarea proprietăţii asupra imobilelor. În acelaşi timp, comunitatea beneficiază de impozitele plătite cu ocazia cedării cu titlu oneros a dreptului de proprietate asupra imobilului.
Este adevărat că imobilele-terenuri, atât cele utilizate pentru construcţii, cât şi cele agricole reprezintă inevitabil resurse limitate,
