Comparația pe care președintele Putin o făcea săptămâna trecută între politica sa de expansiuni teritoriale și cea a țarului Petru cel Mare, afirmând totodată că Rusia n-ar fi cucerit niciodată teritorii, ci doar și le-ar fi recuperat de la alții, apare cel puțin deplasată.
Deplasată mai ales pentru faptul că, dacă pătrundem ab ovo în istoria Europei, observăm că Marele Cnezat al Moscovei – nucleul de bază al Rusiei de astăzi – s-a afirmat pe hartă abia către jumătatea secolului XIV, consecință firească după decăderea puterii mongole, reprezentată prin Hoarda de Aur. Până atunci, Rusia moscovită era ca și inexistentă.
Existase Rusia Kieveană, dar aici este foarte discutabil dacă eventualele teritorii recuperabile ar putea fi obiect de discuție pentru Rusia sau, mai curând, pentru Ucraina. Corect observa istoricul israelian Yuval Noah Harari că „Kievul ajunsese deja o metropolă importantă și un centru cultural pe vremea când Moscova nu era nici măcar un sat”.
Parafrazându-l pe președintele Putin, aș aprecia metaforic că nu Rusia de azi ar avea de recuperat ceva dinspre Kiev, ci dimpotrivă, Kievul ar fi în stuația de a recupera de la statul rus, care s-a dezvoltat în mare parte pe seama teritoriului kievlean.
De atunci, din acel moment când Kievul era o metropolă iar Moscova nu exista, aceasta din urmă a ajuns să se dezvolte numai asumându-și teritorii ale vecinilor.
Cum se putea extinde altfel decât cucerind teritorii străine, cotropind ținuturi, subjugând popoare și acaparând tot ce-i ieșea în cale? Nimeni nu-i poate face o acuză Rusiei din toate acestea, ele constituiau o practică medievală. Dar să pretinzi că recuperzi ceea ce ți-ai asumat cotropind sau ceea ce nici n-ai avut, asta înseamnă să sfidezi trecutul și să falsifici istoria.
Citesc, din cunoscuta enciclopedie Quid 1997, o frază care spune mult despre expansiunea teritorială a Rusiei: „De la începuturile modeste ale Principatului Moscovei din secolul al XIV-lea, Rusia s-a extins neîncetat, și-a anexat teritorii și a devenit, în vremea lui Petru cel Mare, o putere a lumii”.
Iar expansiunea prin acaparare, nu prin„recuperare”, s-a simțit până la noi, în arealul românesc. Mă voi referi la binescunoscutul caz al Basarabiei, amintind că teritoriul dintre Prut și Nistru a aparținut princiatului Moldova aproape de la fondarea sa ca stat.
Deodată, la începutul secolului XIX, Rusia, ajunsă deja până la Nistru, s-a înțeles cu turcii și-a adjudecat un teritoriu cu care nu avea nici în clin, nici în mânecă și nu-i aparținuse niciodată.
Pierzându-l în 1918, Stalin l-a revendicat în 1939-40 (pactul Ribbentrop-Molotov), cu pretenția că ar „recupera” un drept „istoric”. Observați vreo deosebire între retorica stalinistă și cea putinistă?
Cam tot așa s-au petrecut faptele și cu alte teritorii pe care președintele rus pretinde astăzi că le „recuperează” – nu știu de la cine. Hai, că merită să citez chiar din spusele domniei sale, rostite recent cu prilejul întâlnirii cu tinerii antrepreori din Moscova:
Petru cel Mare a purtat Războiul Nordului timp de 21 de ani.
