Un scandal cât casa bântuie în presă de la o vreme, legat de o biserică înălțată la Constanța fără autorizație și amplasată în mijlocul trotuarului. Respectând riguros litera legii, instanța a hotărât demolarea construcției.
Da, respectând litera legii. Dar, mă întreb, să fie oare acesta și spiritul legii? Adică Legea, care ocrotește cultele religioase și care sprijină nevoile acestora, este ea oare gata să încurajeze demolarea unui lăcaș de cult, construit fără autorizație, dar târnosit și sfințit după toate legile canonice ale cultului?
Nu putem trece cu vederea că aici apare un paradox: pe de o parte, cele sfinte sunt intangibile. Pe de altă parte, o sentință judecătorească – intangibilă și ea – hotărăște demolarea unui lăcaș sacru, inclusiv altarul sfințit, cel dinăuntrul ei. Este mai mult decât un paradox: este o blasfemie.
Și, atenție, construcția nu e de ieri, de alaltăieri. Înălțată poate acum vreo 20 de ani, biserica a fost sfințită după toate legile canonice, târnosită la inaugurare și funcțională de multă vreme. Profitând de ocazia amplificării scandalului, IPF Teodosie al Tomisului pune, ca de obicei, paie pe foc și se apucă vineri dimineaţă să țină personal slujba de Liturghie exact la biserica în cauză, nu în altă parte.
În cuvântarea rostită, înaltul prelat și-a permis să taxeze sentința instanței ca fiind „fără discernământ” și să-i amenințe pe cei care vor da curs respectivei sentințe că vor muri „în chinuri groaznice”, întrucât se lasă îndemnați de însuși Satana. Ce s-a mai dezlănțuit sfinția sa, la maximum!
Mi se pare mult mai corectă poziția BOR în respectiva problemă, exprimată vineri prin purtătorul de cuvânt, Bănescu, care atrage atenția că „demolarea unei biserici este un act tulburător şi neavenit”.
Corect. Mi se pare și mie tulburător, pentru că biserica este mai mult decât un simplu edificiu architectonic. Biserica este un simbol, o adevărată punte mistică între credincios și însuși Dumnezeu. Acolo, creștinul se roagă, convins că se află în fața altarului sacru, nu în fața unei grămezi de moloz, pregătită să fie ridicată cu buldozerul.
Dar actul este și neavenit, căci amintește de vremurile negre ale dictaturii, când demolarea bisericilor era o practică de uz curent a autorităților comuniste, ceva menit să arunce în desuetudine lucrul sacru și creștinesc.
Pe bună dreptate, purtătorul de cuvânt al BOR cere o altă soluție decât demolarea, eventual translarea monumentului de arhitectură pe un alt teren, dacă este posibil.
Firește, translarea este o soluție, dar eu îmi imaginez și altele. Îndrăznesc chiar să mă gândesc nu la mutarea bisericii care deranjează trotuarul, ci la amenajarea trotuarului în jurul bisericii. N-ar fi o premieră. Există în București un exemplu notoriu: biserica Sfântul Elefterie Vechi, de pe strada cu același nume, este așezată în mijlocul drumului. Nu pe trotuar, dar pe caldarâm.
Stă acolo de aproape trei secole și nu s-a gândit nimeni – Doamne, ferește! – să dărâme biserica. Dimpotrivă, urbaniștii au deviat circulația în jurul ei,
