Chestiunea istorică a Europei de Est, a treia moarte a Imperiului Rus și noua ordine mondială
Europa de Est, în sensul cel mai larg și cuprinzător al acestui concept atât de dinamic și al diferitelor sale versiuni istorice cu geometrie variabilă, al constructelor ideologice, geopolitice, culturale și strategice și al subregiunilor„inventate” în ultimii 200 de ani (Zwischeneuropa, Mitteleuropa, Europa răsăriteană, Europa Centrală, Flancul Estic al NATO, Europa de Sud-Est, Balcanii, Europa Centrală și de Est,Vecinătatea Estică a UE etc.), cu înțelesuri mai largi sau mai restrânse, de la o epocă la alta, a rămas ultima regiune a Europei și lumii civilizate, care mai are de a face încă, în secolul al XXI-lea, cu imperialismul și amenințările acestuia.
Așa cum discutăm în fiecare an la curs cu studenții noștri de la Relații Internaționale, geopolitica „Europei de Est” a variat semnificativ, de la opt state componente până în 1989-1990 (RDG, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Iugoslavia și Albania) la nu mai puțin de 22 de state în formatul postcomunist al Europei Centrale și de Est, apoi la cele șase republici postsovietice care compun așa-numita„Vecinătate Estică a UE” (noua Europă de Est), respectiv membrii Parteneriatului Estic lansat în 2009: Belarus, Ucraina, Republica Moldova, Georgia, Armenia, Azerbaidjan.
Dinamica geopolitică a regiunii, când mai mare, când mai mică, și conceptualizările aferente au fost impresionante, dar practic o soluție definitivă pentru securitatea acestei regiuni încă nu s-a găsit.
În cazul României, de exemplu, ne place să credem că nu am mai aparține în prezent Europei de Est, ci că aparținem acum Europei Centrale (integrate în NATO și UE), dar vântul rece care ne suflă dinspre Est și Marea Neagră ne face să nu uităm că totul aici este doar o conjunctură (favorabilă sau nefavorabilă) care se poate schimba oricând, iar amenințarea unei Rusii agresive, criminale și înapoiate persistă ca un blestem.
Dificultatea, neputința sau lipsa de voință a Occidentului de a găsi în cele din urmă și de a investi decisiv într-o soluție democratică, sigură și definitivă a întregii regiuni a Europei de Est pornește inclusiv de la ambiguitatea, confuzia și nesiguranța Vestului în privința apartenenței culturale reale la civilizația europeană a acestei regiuni postimperiale și de la încrederea/interesul – sau lipsa lor- de a smulge, o dată pentru totdeauna, această regiune din mlaștina conflictelor și războaielor și din pretinsa sferă de influență a Imperiului Rus.
A doua cauză a insecurității este relația de complicitate cu Rusia care încă persistă în anumite medii politico-diplomatice sau de afaceri din Europa de Vest, o relație care s-a dovedit în ultimele decenii de o naivitate incredibilă și de o toxicitate aproape criminală.
Știm că nu toți germanii, francezii, italienii, olandezii, austriecii etc. răspund afirmativ și fără dubii, nici măcar astăzi, în 2022, la chestiunea acestei apartenențe culturale și civilizaționale a Europei de Est la Occident, precum și la non-negocierea ei cu Rusia,
