Asocierea conceptelor „restructurare şi faliment”, în recenta analiză a economiei româneşti făcută de Consiliul de Conducere al BNR, este parte a tabloului celor patru tipuri de politici – monetară, fiscală, salarială şi de restructurare – aflate în proces neîncetat de influenţare şi potenţare reciprocă, de optimizări si fortificări. De impulsuri puternice având nevoie, cu prioritate, politica de restructurare. Pentru că, de-a lungul multor ani, a suferit fracturi grave şi încetiniri, multe din cauze obiective, dar şi mai multe legate de eschive şi justificări subiective.
Cuvântul restructurare, cu rezonanţe istorice, a fost rostit întâia oară în România, într-un cadru oficial, acum mai bine de 150 de ani – la 10 mai 1866. Când, depunându-şi jurământul ca domnitor al ţării unite, Carol I a vorbit despre nevoia de restructurare a societăţii româneşti. De atunci, deceniu după deceniu, imperativul restructurării a pus pe jar forţele sociale şi politice din ţară. Fără ca astăzi, după atâta amar de vreme, să putem trage linie şi să contabilizăm nu încheierea acestui proces – pentru că restructurarea nu are sfârşit – ci finalizarea unor capitole, care să ne fi proiectat în competiţia economică globală pe un loc la care ne-ar fi îndreptăţit resursele! Cea mai importantă fiind capitalul uman!
Încă de atunci, dar mai cu seamă pe măsură ce statul român a cunoscut modernizări semnificative, problema restructurării a impus rezolvări complexe, de ordin tehnologic, economic, politic, social, psihologic şi -important! – de ordin juridic. Sub acest din urmă aspect, Codul Comercial Român de la 1887 este un exemplu edificator, pentru că s-a dovedit atât de modern încât şi astăzi numeroase prevederi din prima lui ediţie îşi menţin actualitatea.
Astăzi, chiar dacă în dezbaterea geopolitică teama de deglobalizare a urcat până la vârful FMI, fiind îndreptăţită, competiţia economică globală supravieţuieşte. Şi cea europeană, de asemenea. La nivelul Uniunii Europene, cu deosebire, României i se pretinde – pentru a fi un activ şi nu un pasiv în competiţia economică – nu doar să îndeplinească criteriile nominale privind optimizarea inflaţiei, dobânzii pe termen lung, datoriei publice, deficitului bugetar şi cursului de schimb! I se pretinde mai mult, să facă paşi mai mari în asigurarea convergenţei reale, cu criteriul ei de forţă – PIB pe locuitor la paritatea standard a puterii de cumpărare. În aceste împrejurări, dacă vrem să primim cândva biletul de intrare în zona euro, abordarea interdisciplinară în politica de restructurare nu mai poate fi amânată. În aceste vremuri complexe, când până şi unei mici firme cu câţiva lucrători, ca să devină competitivă, i se pretinde un stil managerial apropiat de cel al unei multinaţionale, restructurarea implică un mix de soluţii: financiare, tehnologice, de organizare a muncii.
Desigur, imperativul restructurării este prezent în întreaga noastră viaţă economică, atât în companiile de producţie, cât şi în cele de servicii. Fără să existe în acest sens vreo lege dintre acelea subiective, scrise de oameni. Există însă o lege a competiţiei – de fapt o legitate obiectivă, ignorată de cele mai multe firme româneşti –
