La fel ca Republica Moldova astăzi, și România ar fi putut fi acea poveste de succes de care Europa avea nevoie, mai întâi în 1990, odată cu prăbușirea unui totalitarism pe care Vestul l-a tolerat nepermis de mult, apoi în anii din urmă, după îndepărtarea regimului controlat de Liviu Dragnea.
Șansa pe care politicienii de la București au ratat-o pentru țară e acum în mâinile Maiei Sandu, pentru Republica Moldova.
Asta înțeleg românii care au stat în stradă luni de zile, pentru a opri o grupare cleptocratică să pună mâna pe toate instituțiile din țară și să legifereze în interes personal și de clan. Pentru că asta a făcut societatea, nu politicienii, nu instituțiile, nu președintele Klaus Iohannis.
Imediat după dispariția lui Liviu Dragnea, însă, Puterea s-a regrupat și societatea a înțeles că a fost doar unul dintre momentele de neisprăvire, un cuvânt care i-a obsedat pe cei care au scris, de-a lungul timpului, despre felul României de a trece prin istorie (Drăghicescu, Ralea, Cioran).
E principalul motiv pentru care românii văd în Maia Sandu politicianul pe care România nu l-a avut exact atunci când avea cea mai mare nevoie.
Nu un lider providențial, nu unul sprijinit de sistem – „ca să poată face treabă”, președintele are nevoie de un guvern al lui, nu-i așa? – nu unul dintre noi, cei mulți, nu un prinț descălecat la București, ci doar un lider politic consecvent, ale cărui acțiuni și cuvinte să fie pe măsura educației pe care o are și a contractului de reprezentare politică, deopotrivă.
Odată cu pantofii sport ai Maiei Sandu, românii au revăzut paltonul aruncat al lui Klaus Iohannis.
În fotografiile de la Bruxelles, cu președinta de la Chișinău îmbrăcată la fel de natural, a apărut umbra unui președinte în costum alb de golf, când medicii erau abandonați în spitale, să facă față unei pandemii pe care autoritățile au gestionat-o minimal și sacrificând exact ce nu se sacrifică: educația și categoriile sociale vulnerabile.
În discursul clar pe care președinta Republicii Moldova l-a ținut în Parlamentul European, românii au auzit cum sună absența președintelui României, chiar și atunci când comunicatele oficiale înșiră discurs după discurs.
Politica este despre reprezentare, simboluri și ritualuri care reamintesc valoarea contractului încheiat între cetățeni și politicienii de la putere.
Poate tușele sunt groase, dar când se întâmplă asta, ele scot la iveală ruptura cronică dintre națiune și cei care o reprezintă politic, în virtutea unui contract de reprezentare, încheiat prin votul pe care oamenii îl dau.
Votul înseamnă că renunț la o parte din puterea mea de cetățean și îl împuternicesc pe cel votat să ia decizii pentru binele public, pentru ca eu să-mi pot vedea de treabă în profesia pe care o am, cât mai bine și în același folos al binelui general, din care derivă și binele meu.
Asta e definiția pe care Noica o dădea patriotismului. Nimic pompos,
