Adrian Vasilescu, BNR: E cert: trăim împreună sub presiunea unei inflaţii agresive, care muşcă zdravăn din venituri, făcând să scadă puterea de cumpărare a banilor. Sunt vremuri ce împing mase largi ale populaţiilor de pretutindeni, de la copii la bătrâni, să-şi restrângă consumul, lovind astfel în creşterea economică
Şedinţa de marţi 10 mai, a Consiliului de Conducere al BNR, s-a înscris pe agenda acelor evenimente aşteptate cu interes sporit de autorităţi, de responsabilii din economie, de mass-media şi de publicul larg. Mai ales că, în urmă cu mai multe zile, au început predicţiile. Analişti dintre cei mai cunoscuţi, unii din bănci, alţii din mediul academic ori din presă, au deschis un câmp larg pentru cele mai diferite opţiuni. Semnificativ este faptul că mizele pe creşteri ale dobânzii de politică monetară de 0,25 la sută au fost puţine, cei mai mulţi indicând modificări între 0,50 şi 1,25 la sută. Aşadar, comunicatul BNR, care menţiona urcarea dobânzii cu
0,75 de puncte de bază, până la 3,75 la sută, nu avea cum să surprindă pe nimeni şi nici nu a avut acest scop. Dimpotrivă, tocmai faptul că deciziile BNR de ieri nu au fost de natură să surprindă pe nimeni este remarcabil. Pentru că dezbaterea pe marginea acestor predicţii a fost în bună măsură lămuritoare. Şi nu doar pentru publicul larg, nu doar pentru cei interesaţi de ratele la credite, ci şi pentru pieţe.
De reţinut însă, cu deosebire, este punctul forte al comunicatului din 10 mai, şi anume efectul scontat de BNR. Şi anume, un echilibru solid între trei obiective de prim ordin, pentru obţinerea căruia banca centrală nu se rezumă să-şi calibrele corect dobânda de referinţă, ci activează întregul arsenal de care dispune. Scopul fiind să asigure, în cât mai scut timp, stabilitatea preţurilor, deodată cu stimularea economisirii prin creşterea ratelor dobânzilor la depozite şi cu un PIB sustenabil. Trei decizii, împreună, vin să susţină aceste obiective: 1) creşterea la 3,75 la sută a dobânzii de politică monetară; 2) păstrarea controlului ferm al lichidităţii în sistemul bancar; 3) menţinerea nivelurilor actuale ale rezervelor minime obligatorii ale pasivelor în lei şi valută din instituţiile de credit.
Aceste decizii, ce exprimă în fond o înăsprire a politicii monetare, sunt departe de a fi fost adoptate numai prin raportări la mediul intern. Inflaţia e globală, e un flagel ce produce suferinţă în toată lumea, aşa că atât analizele ce au precedat aceste decizii, cât şi votul din Consiliu, au ţinut seamă – cum se arată expres în comunicat – de ce se întâmplă în toată lumea. Au fost deci analizate confruntările cu inflaţia ale marilor bănci centrale, îndeosebi ale Fed şi BCE, dar şi ale celor din Cehia, Polonia şi Ungaria. Pentru că România nu este singură pe o mare în furtună.
E cert: trăim împreună sub presiunea unei inflaţii agresive, care muşcă zdravăn din venituri, făcând să scadă puterea de cumpărare a banilor. Sunt vremuri ce împing mase largi ale populaţiilor de pretutindeni, de la copii la bătrâni, să-şi restrângă consumul, lovind astfel în creşterea economică.
În acest context, pe fondul unei crize globale, intervine o schimbare radicală în politica monetară a băncilor centrale. Din America până în Extremul Orient. Acum vreo 10-11 ani, imediat după ieşirea din criza globală de la cumpăna primelor două decenii ale acestui secol,
