PwC: ÎCCJ şi DGSC invalidează anumite practici nelegale ale ANAF des întâlnite în inspecţiile de preţuri de transfer
Mihail Boian, avocat partener în cadrul D&B David şi Baias şi Monica Todose, director în cadrul PwC România
Tematica preţurilor de transfer rămâne una dintre ariile de interes pentru organele de inspecţie fiscală. Astfel, companiile se confruntă cu ajustări de preţuri de transfer generate de modificarea sau chiar înlocuirea de către organele fiscale a studiilor de comparabilitate prin includerea/excluderea unor comparabile, fără a avea la bază o justificare propriu-zisă bazată pe pretinse deficienţe din dosarul de preţuri de transfer pregătit de companii.
Într-o soluţie recent pronunţată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ) a menţinut soluţia Curţii de Apel Bucureşti de cenzurare a modalităţii nelegale prin care organele fiscale au modificat studiul de comparabilitate întocmit şi prezentat de contribuabil, chiar dacă acesta era complet şi corect întocmit, în linie cu reglementările din materia preţurilor de transfer.
”Dezlegările date de Înalta Curte apar astfel extrem de relevante şi edificatoare în materia preţurilor de transfer, instanţa delimitând într-o manieră clară importanţa pregătirii şi fundamentării temeinice a documentaţiei preţurilor de transfer care, astfel, devine obligatorie pentru organele fiscale dacă este corect întocmită. În alte cuvinte, o analiza de preţuri de transfer completă şi legală care dovedeşte respectarea principiului valorii de piaţă va împiedica organele fiscale să efectueze un nou studiu de comparabilitate în baza altor comparabile din alte baze de date publice, să stabilească alte valori ale intervalului de piaţă şi să procedeze la ajustări de preţuri de transfer”, a concluzionat Mihail Boian, avocat partener în cadrul D&B David şi Baias SCA.
În esenţă, ÎCCJ a realizat o analiză detaliată a îndatoririlor contribuabilului la momentul documentării respectării principiului valorii de piaţă a tranzacţiilor sale şi, totodată, a rolului şi atribuţiilor organelor de inspecţie fiscală în verificarea respectării acestui principiu de către companiile afiliate. Astfel, Instanţa Supremă arată că la momentul identificării comparabilelor, companiei nu îi revine obligaţia de a verifica toate sursele de informaţii disponibile şi nici de a utiliza o anumită bază de dată pentru a identifica tranzacţiile comparabile. În acest sens, instanţa statuează că metodele de stabilire a preţurilor de transfer nu reprezintă altceva decât instrumente analitice pentru analizarea valorii de piaţă a tranzacţiilor, iar organele fiscale trebuie să fie flexibile în determinarea preţului de piaţă şi să ia în considerare termenii contractuali agreaţi de părţi întrucât materia preţurilor de transfer nu e o ştiinţă exactă, ci presupune o anumite variabile care fac imposibilă determinarea unui anumit preţ exact.
Pornind de la această premisă, Înalta Curte apoi conchide într-o manieră fundamentată că organele fiscale sunt obligate să ia în considerare valorile cuprinse într-un dosar de preţuri de transfer corect şi complet întocmit de contribuabil şi nu sunt îndreptăţite să efectueze un nou studiu de comparabilitate dacă nu au constatat existenţa unor deficienţe în legătură cu cel efectuat de către contribuabilul verificat.
În speţă, organele fiscale au decis înlocuirea comparabilelor din studiului de comparabilitate cu motivarea că una dintre comparabilele identificate de companie avea o activitate comercială mai largă decât cea a companiei supuse controlului fiscal.
