Sunt ani buni de când piaţa valutară si-a consolidat un bun sistem imunitar, pe deplin funcţional, împotriva riscurilor de instabilitate. Mai întâi, cursul leu-euro a început şi a continuat să urce ori să coboare cu măsură, evitând excesele şi reacţionând adecvat la desele schimbări de ritm şi de împrejurări, atât interne, cât şi globale. Apoi, şi-a extins cadrul de acţiune dincolo de spaţiul geografic românesc, până la Londra, Frankfurt şi mai departe, fapt ce a făcut să sporească interesul pentru leu pe marile pieţe financiare ale lumii. Şi, mai cu seamă, a făcut performanţă sfidând manualele: în ultimii 14 ani, între care şapte măcinaţi de inflaţii galopante, leul s-a depreciat faţă de euro doar cu 99 de bani pe o piaţă absolut stabilă.
Analiza cursei leu-euro din perioada 28 februarie 1998 – 1 septembrie 2006 (etapa finală de trecere la convertibilitatea deplină a monedei naţionale) şi până în prezent, arată o linie a creşterilor de valoare ce a alungat din memoria publică forfota schimburilor pe sub mână de până atunci, din strada Covaci – centrul zonei negre a pieţei valutare. Zona în care, încă din ianuarie 1990, se făcuse treaba murdară a „redistribuirii“ valutei la preţuri excentrice. România n-a scăpat de aceasta „piaţă paralelă“, ce trăgea înapoi economia, nici cu poliţia, nici cu dispoziţii administrative; i-a venit de hac antidotul cel mai puternic – liberalizarea o sută la sută a pieţei valutare. Şi iată cum, la începutul lunii martie – timp de o săptămână – piaţa neagră valutară a avut iluzia… că s-ar putea reactiva.
N-a fost panică, aşa cum li s-a părut multora dintre formatorii de opinie, dar zarvă a fost din belşug. Două zvonuri, unul că rata de schimb valutar va sări agresiv peste pragul de 5 lei pentru un euro şi altul că a intervenit o criză de euro, împrăştiate pe canalele comunicării emoţionale în tandem cu şocul războiului din Ucraina, au găsit destui creduli, care au dat buzna la bănci şi la casele valutare să-şi schimbe leii pe euro. Unora, care aveau lei în depozite bancare şi au acceptat ca schimbul valutar să le fie făcut în conturi, operaţiunea le-a fost efectuată pe loc. Altora însă, cu depozite în euro sau în alte valute, pe care au vrut să le lichideze şi să primească în schimb bani fizici – bancnote euro! – cererea nu le-a putut fi onorată deîndată. Aşa s-a încins zarva.
A fost dat uitării faptul că chiar şi în vremuri bune, în momente de calm deplin, cererile de retrageri de valută impuneau o amânare, de fapt o programare peste câteva zile, până când banca se aproviziona cu valută fizică. Pentru că nicio bancă, în nicio împrejurare, nu ţine în depozite BANI FIZICI – lei, euro, dolari sau alte valute. Şi nici banii din conturi. Ar fi curată nebunie să se întâmple aşa ceva. Banii circulă, banca nu este decât un intermediar între cei care economisesc şi cei care au oportunităţi de consum sau de investiţii. Cu atât mai mult în vremuri agitate,
