Pe vremea când era premier ne-președinte de partid, Florin Cîțu revendica și chiar exercita dreptul suveran al premierului de a remania echipa pe care o conduce. Și nu numai în cazul miniștrilor USR, ci și în cazul celor din propriul partid. Așa se face că dl Nazare a fost revocat de la Finanțe fără acordul PNL și împotriva poziției președintelui liberal de atunci, Ludovic Orban.
Acum este președinte PNL, dar nu mai este premier și iată-l revendicând același drept, din actuala poziție. În noua viziune, partidul și președintele partidului fac evaluarea miniștrilor, chiar în absența premierului, pe care președintele PNL Cîțu îl disprețuiește ostentativ. Cu tușe mult mai groase decât cele ale lui Ludovic Orban în privința sa, anul trecut.
În privința numelor vehiculate ca fiind pe lista neagră a lui Florin Cîțu, nimic de obiectat, pe fond. Și Lucian Bode, și Virgil Popescu au mandate catastrofale. Iar dl Bode este acum și în mjilocul scandalului referitor la felul în care urmează să fie plantată soția domniei sale din Sălaj taman în fruntea uneia dintre cele mai bune grădinițe din București, care mai și are în dotare o curte foarte mare, lângă Ministerul de Externe, râvnită demult și intens de mafia imobiliară (detalii aici).
Așadar, cei doi “remaniabili” întrunesc toate condițiile nu numai pentru a fi înlocuiți, ci pentru a nu fi fost numiți vreodată. Doar că amândoi ocupau fix aceleași funcții, având fix aceleași prestații „remarcabile” și pe vremea când dl Cîțu era premier și revendica remanierile ca drept exclusiv.
Și atunci, la fel ca acum, președintele partidului și premierul erau pe poziții adverse, în luptă pentru puterea reala. Și atunci, la fel ca acum, miniștrii erau numiți, menținuți sau revocați în funcție de echilibrele interne de putere în partid.
Atunci PNL era înaintea unui congres cert, acum este în fața unui congres probabil, pus deja la dospit, menit schimbării președintelui care, și atunci, și acum, lupta/luptă pentru supraviețuire din toate puterile.
Și atunci, ca și acum, președintele Iohannis este de partea premierului. Și atunci, ca și acum, guvernarea avea/are o problemă de fond: premierul nu era/este un lider cu anvergură politică reală, cel mai indicat la tipul de politică din România, chiar președintele celui mai important partid al guvernării.
Cât timp premierul nu are o asemenea anvergură politică proprie, el nu poate sta în capul mesei guvernării, iar confruntarea permanentă între puterea politică și cea executivă macină și stabilitatea, și eficiența, și credibilitatea actului de guvernare.
Cauza e cumva istorică. Poporul își dorește în mod evident lideri puternici și chiar autoritari. Până la Adrian Năstase, autoritatea lui Ion Iliescu în PSD, sub diferitele nume, a fost implicită. Traian Băsescu și-a impus autoritatea asupra PDL cu argumentul imensei sale forțe electorale. Când ele au scăzut, a preferat să distrugă PDL de la perdeluță.
Klaus Iohannis a preluat modelul, însă nu consecvent. L-a folosit când a avut chef, l-a abandonat când a avut chef.
